Ce bine ar fi
să ne desprindem
unii de alții
așa cum
stâncile căzute
se desprind de muntele lor,
să ne prăbușim,
să ne rostogolim
dar să nu ne doară,
să nu ni se pară
povară
singurătatea,
să privim
cu ochi de piatră
spre muntele despărțirii,
să uităm
că acolo am fost
odată,
și iarbă să crească
și flori să-nflorească
de jur-împrejur,
ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat,
ca și cum
acolo am fi stat
de-o viață,
să nu avem habar
de furtunile care trec peste noi,
să nu ne pese
de vânturi și ploi,
să nu ne pese
de arșițele arzătoare,
iar arderile lor
să nu devină dor,
să nu ne târâm de durere pe brânci
ce bine-ar fi fost să fim stânci...