goi de noi
și dezbrăcați de stele,
cu trupuri ca eșarfa atârnând
de fire-ntinse peste vremi rebele,
uitând de ploi
dar și de soare-uitând,
ne fluturăm ambiții neștiute
și încăpățânări de ne-nțeles,
mirându-ne apoi că pe nevrute
lacrimi ne șiroiesc, grele, prea des,
mirându-ne cât de străini ajungem
să ne fim nouă înșine și cât
de stranii devenim în tot ce suntem,
un fel de noduri puse vieții-n gât,
și fluturați de vânturi nu mai știm
unde începe și sfârșește cerul,
la orșice rafală amețim
și confundăm banalul cu misterul
și ne mirăm cât de străini ajungem
să ne fim unii altora și cât
de stranii devenim în tot ce spunem,
un fel de umbre umblătoare și atât.
